Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.
A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
” (Ioan 20,27-28).

Asa a strigat apostolul Toma dupa ce s-a îndo­it de învierea lui Iisus Hristos! Episodul central în a doua Duminică dupa Paşti, a Sf. Apostol Toma.

Sf. Inochentei al Penzei

Dupa opt zi­le a venit Iisus la ucenici, si Toma era cu ei (v. In 20, 26-27). Apostolii au vazut si dupa aceea au crezut, pe cand Toma n-a vrut sa creada pana cand n-a pipait cu dreapta sa trupul Celui inviat, pana cand n-a pus degetele mainii sale in rani­le mainilor lui Hristos si in ranile coastelor stra­punse de lance. Credinta lui a crescut incet, dar cand Iisus Hristos, aratandu-Se, i-a dat sa pipaie cu mainile-i stricacioase trupul Sau cel nestricacios, cand i-a aratat si ranile cuielor spre incre­dintarea celui putin cu credinta, atunci si limba, si inima, si intreg duhul lui Toma au strigat Celui inviat: Domnul meu si Dumnezeul meu!, adica:

“Acum cred, Doamne! Cred din tot sufletul ca Tu ai inviat cu adevarat! Cred ca prin Inviere isi arata puterea, stapanirea si Dumnezeirea nimeni altcineva, ci Tu, Singurul meu Domn, Tu, Singu­rul meu Dumnezeu!“

Istorisirea aceasta evanghelica ne mangaie, ascultatorule, si ne invata. Ne mangaie intrucat Milostivul Domn primeste si credinta celor ce se trezesc si incep sa creada tarziu, caci harul lui Dumnezeu poate fi dobandit si la varsta barbati­ei, si la batranete la fel ca la tinerete, desi cu tre­cerea anilor lucrul acesta devine ceas de ceas tot mai greu; iar de invatat ne invata cum trebuie sa credem.

IPS Bartolomeu Anania

Exista nu numai o drama a Patimilor, ci si una – mai puternica – a Invierii, si ea se consuma, totodata, in sufletul lui Toma. In trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla si nu-i vine sa creada; vede si inca se indoieste; se infrange si biruie. Nuantele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degraba ipostaza omului care exclama: e prea frumos ca sa fie adevarat! El nu e un impietrit, cum devenise – de pilda – Iuda. El nu refuza sa creada; el e doar coplesit de obiectul credintei lui virtuale. Fenomenul Invierii i se pare colosal. Poate ca e singurul dintre ucenici care intuieste implicatiile ei cosmice. Toma stie ca adevarul trebuie sa existe in sine, dar il implora sa-i devina certitudine, adica adevarul lui, personal. Cei zece ii spun: am vazut pe Domnul. El nu le pune la indoiala spusele, ci doar putinta ochilor lor de a nu se fi inselat. De aceea, el se hotaraste sa faca apel la simtul tactil, cel mai material dintre cele cinci. Aceasta, in ipoteza ca Domnul i se va arata si lui.

Toma il vede pe Domnul. Si totusi, se indoieste de adevarul Lui. Nu se increde in simtul vazului. El stie ce poate fi o vedenie, o halucinatie, o iluzie optica, o sugestie in masa. Prevazuse impasul, era pregatit. Nici nu era el intaiul sovaielnic. Oare Petru nu se indoise de cel ce umbla pe ape? Oare acelasi Petru nu se indoise de dumnezeirea Celui stalcit in batai? Oare Maria Magdalena nu i se plangea Gradinarului ca i se furase Stapanul din mormant? Toma sedea in fata lui Iisus cu povara – adanc omeneasca – a tuturor indoielilor Vechiului si Noului Testament. Indoiala e jumatatea drumului dintre credinta si necredinta, si poate duce ori la una ori la cealalta.