Stau la malul Pacificului in Hanga Roa, Insula Pastelui, am in spate niste palmieri si in fata niste moai si un ocean, dar ceea ce e mai important e iarba asta de un verde crud, paradisiac, irlandez cum scria in ghidul meu turistic, da, sunt intr-un paradis subtropical si incerc sa-mi fortez mintea sa stea departe de clisee de genul asta. Mistere. Legende. O lume exotica. Stereotipuri de exprimare care paralizeaza nu numai limbajul, dar, ceea ce e mult mai grav, sensibilitatea si gandirea. Creierul dezvolta un soric gros de idei prefabricate si ii e greu sa treaca dincolo de el, la lucrurile cu adevarat relevante. Cele pe care le caut eu in momentul asta.

Imi rememorez traiectoria de om pasionat de calatorii, de unde am inceput si unde am ajuns, ce am vrut la inceput si ce vreau acum, nevoile mele de om-in-vacanta pe care industria turismului, asa cum e ea in momentul de fata, in mare parte nu le intelege, si prin urmare nici nu le satisface. Acum cativa ani, cand am pasit pentru prima oara in afara Europei, o prietena care nu calatoreste prea mult mi-a zambit cu subinteles: “Da, se vede ca ai terminat de vazut toate tarile de pe continent”.

Fals. Am inceput sa vizitez tari din afara Europei nu atunci cand apucasem sa “bifez” toate tarile europene (ceea ce nu-i adevarat, imi lipsesc multe din “palmares”), ci atunci cand calatoriile in Europa devenisera lipsite de sens. E un lucru pe care l-am cautat eu de la inceput, cred, in mod mai mult sau mai putin constient.

In prima faza, vroiam sa ies din tara dintr-o curiozitate sincera pentru a vedea un loc frumoas, desi e drept ca si dintr-un fel de rusine pe care o simteam pentru ca n-am prea calatorit, colegii isi etalau portofoliile de douazeci si trei de tari si eu incercam sa ridic numarul la cinci, da uite, am fost in trecere si prin Bulgaria odata, si chiar ne-am oprit cateva ore la Veliko Tarnovo, si as vrea sa vad mai multe tari, dar ce ma fac daca am o pasiune pentru istoria artei care vine din liceu si eu de fapt vreau sa vizitez toate pinacotecile din Italia, sa vad toate bisericile baroce din toate pietele del Duomo, sa pozez toate porticurile si toate arcadele, uite cata frumusete, tara asta e un muzeu in aer liber, e un cliseu dar nu ma deranjeaza pentru ca e ceva nou si chiar e adevarat, e prima data cand vad o tara care ar putea vinde bilet de intrare la frontiera.

Apoi am calatorit mai mult si am intrat intr-un fel de rutina, era ca la lectia de economie, mai tineti minte utilitatea marginala a ciocolatei care descreste cu fiecare patratel pe care il mananci? Era la fel si la catedrale, satisfactia oferita de o noua catedrala gotica, dupa ce mai vazusem cinzeci si sapte inainte, se dadea disparuta, la muzee era la fel, as fi vrut sa regasesc fiorul dar cred ca era mereu in salile inchise pentru renovare, cu “pierdutul pe stradute” ma cam lamurisem, la urma urmei nici nu e o chestie chiar atat de fascinanta si autentica, in final tot pe stradutele centrului istoric ajungeam sa ma plimb pentru ca in rest cartierele n-aveau niciun farmec. Stereotipurile, de exprimare, de gandire, de calatorie au inceput sa ma plictiseasca. De fapt ceva incetase sa fie viu acolo si se anchilozase, vizitatul unui muzeu nu mai era o experienta emotionanta ci una pe care o faceam pentru ca trebuie, vroiam ceva, altceva, dar nu stiam ce, credeam ca ineditul.

Asa ca am plecat din Europa, am luat cursuri de limba, de dans, m-am dat cu bicicleta in Thailanda, cu balonul in Egipt, cu calul in Georgia, am degustat vinuri argentiniene, whisky scotian si mezcal mexican, m-am catarat pe un vulcan fumegand in Chile (in curand in cinematografe, stati pe receptie) si iata-ma in mijlocul Pacificului, tot cautand.

Diferenta e ca acum, dupa toate traznaile astea, am o idee oarecum mai precisa despre ce caut. Cred ca era la cursul de informatica din facultate cand ni s-a vorbit de o distinctie fundamentala: data-informatie-cunoastere.  O data e un numar intr-o eprubeta, un cuvant, un obiect inconjurat de vid. Lipsit de context, el nu inseamna nimic, nu transmite nimic. Informatia e o data in mediul ei inconjurator, la ea acasa. Inseamna ceva. Iar cunoasterea e ceva mai putin evident, e mai complexa, agrega mai multe. Si valoreaza mult mai mult. In calatorii e la fel. De fapt ceea ce valoreaza cel mai mult nu e poza cu piateta, datul cu elefantul si noaptea petrecuta in jungla, ci ce extragi concret si important pentru tine din asta. Dincolo de experiente sterile, de informatii de manual de istorie, de faptul divers, caut ceva care sa aiba o semnificatie si o relevanta in viata mea. Ceva ce sa ma faca sa invat. Pe orice plan ar fi el.

Dar e greu. De multe ori ratez, plec dintr-un loc cu simpla constatare ca e frumos aici, m-as mai intoarce in vacanta, si cu un sentiment de vina ca sunt niste povesti pe care n-am stiut sa le ascult, un mesaj pe care n-am putut sa-l receptez, ca as fi putut sa cresc si n-am crescut. Alteori invat ceva, si va mai povestesc si voua aici. N-am reteta pe care sa o aplic. Esenta lucrurilor se lasa greu intuita, iar majoritatea ideilor in circulatie suna a gol.

De exemplu aici, in Insula Pastelui. Mister. Legenda. O lume exotica. E ceea ce, din pacate, cauta multi, si ceea ce li se livreaza turistilor, frumos impachetat si legat cu fundita, industria turismului vegheaza pentru ca oaspetii sa aiba cu totii experiente seci si trase la indigo, 100% conforme cu promisiunile pliantelor si ale ghidurilor turistice.  Eu vreau mai mult. Voi cum ati proceda in locul meu?