Sprijinul entuziast acordat de Borges (foto) juntei militare argentiniene nu a trecut neobservat de regimul generalului Pinochet din Chile, care venise la putere in 1973, cind fortele armate indepartasera guvernul presedintelui Salvador Allende.
Intre 1970 si 1973, Allende condusese o coalitie a socialistilor si comunistilor in incercarea de a crea un stat marxist pe cale pasnica, parlamentara. Reprimarea sustinatorilor lui Allende fusese atit de brutala, incit junta generalului Pinochet isi atrasese oprobriul intregii lumii si tocmai din acest motiv regimul ostracizat din Chile vedea un mare avantaj politic in atragerea lui Borges, un om care se bucura de un imens prestigiu international.
La doar citeva saptamini de la prinzul lui Borges cu generalul Videla, junta chiliana i-a acordat Marea Cruce a Ordinului Meritului, pe care scriitorul a primit-o la ambasada statului Chile din Buenos Aires pe 21 iulie 1976, impreuna cu doctorul Luis Federico Leloir, cistigator al Premiului Nobel pentru chimie.
Borges a primit si titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universitatii Chile, fiind invitat in capitala chiliana, Santiago, sa participe la ceremonie, in luna septembrie. Prietenii l-au sfatuit sa nu se duca, avertizindu-l ca astfel va risca sa rateze Premiul Nobel pentru Literatura pe care se zvonea ca avea toate sansele sa-l cistige in anul acela. Borges insa a considerat ca este dezonorant sa-si camufleze convingerile politice de dragul unui premiu. Contrar asteptarilor, astfel de avertismente i-au intarit si mai mult hotarirea de a-si afirma principiile – “abora me obligan a ir”, se spune ca le-ar fi repetat prietenilor lui: se simtea “obligat sa mearga”.
Drept urmare, si-a programat o calatorie de o saptamina in Chile, dupa o vizita in Spania, in luna august. In cursul acestor vizite in Spania si Chile, in 1976, Borges a fost intr-o stare de spirit extrem de combativa, simtind o placere perversa in a darima idolii stingii internationale. Declaratiile lui politice facute presei ii vor afecta iremediabil reputatia in tara si in strainatate.
In timp ce se afla in Spania, si-a trimbitat sprijinul fata de regimurile militare din America de Sud, considerind democratia drept o “superstitie”. Situatia din Argentina era “haotica”, dar regimul generaluilui Videla depasea incet-incet acest haos; administratia Videla apartinea “militarilor, gentlemenilor, oamenilor de bine”. Aceste opinii nu puteau produce decit reactii furioase in Spania, care incerca sa restabileasca o democratie parlamentara dupa cei 40 de ani de dictatura militara ai generalului Franco, mort cu mai putin de un an in urma. Au urmat insa afirmatii si mai grave: Borges si-a declarat admiratia fata de Generalisimo, adaugind ca fusese de partea republicii spaniole in timpul Razboiului Civil, dar acum isi dadea seama de valoarea a ceea ce realizase Franco.
Ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, Borges l-a atacat fara motiv pe Federico Garcia Lorca, ucis de fascisti la inceputul Razboiului Civil si a carui memorie era venerata de stinga si de liberalii din Spania. Borges insa nu a manifestat nici un pic de respect fata de sensibilitatile acestora: “L-am vazut pe Garcia Lorca numai o data in viata mea, a declarat el, dar nu m-a interesat nici el, si nici poezia lui. Cred ca este un poet minor, un poet pitoresc, un fel de andaluz de profesie”. Azi, ca sa fie mai sigur, a adaugat: “Imprejurarile in care a murit l-au ajutat destul de mult; pentru un poet e convenabil sa moara asa si, in plus, moartea lui i-a oferit ocazia lui Antonio Machado sa scrie un poem minunat”.
Persoanele influente de stinga nu-i puteau ierta aceste cuvinte. Apropiata aparitie a prestigiosului jurnal madrilen Cuadernos Hispanoamericanos, care era dedicat studiilor operei lui Borges, a fost anulata in ultima clipa “din motive tehnice”. (Acest omagiu adus lui Borges va aparea de-abia peste 16 ani). Scriitorul a ramas ferm pe pozitie si, ca si cum ar fi fost impins de dorinta nesabuita de a-si scoate din sarite dusmanii de stinga, a continuat sa exprime opinii scandaloase tot timpul cit s-a aflat in Chile.
A sosit in Santiago pe 15 septembrie si, in saptamina pe care a petrecut-o acolo, a fost aclamat si sarbatorit din plin de autoritatile de acolo. In ziua in care a primit titlul de Doctor Honoris Causa de la rectorul Universitatii Chile (care era general de armata), Borges i-a coplesit cu laude pe militari, pe care i-a numit oameni de onoare. La Academia Chiliana a preferat sa se faca ecoul poetului Leopoldo Lugones – din perioada fascista a acestuia, bineinteles -, indemnind fortele armate sa creze o “patria fuerte”, o patrie puternica, garanta a ordinii civilizate pe un continent barbar.
Ca sa puna capac la toate, a acceptat invitatia de a lua cina cu presedintele juntei militare, generalul Augusto Pinochet, care i-a acordat Marea Cruce a Ordinului Bernardo OaE™ Higgins, eliberatorul statului Chile. Ulterior, Borges le-a spus jurnalistilor ca discutase cu Pinochet despre necesitatea de a salva “libertatea si ordinea” in Chile, Argentina si Uruguay de anarhia provocata de comunisti.
Vizita in Chile a anulat sansele lui Borges de a cistiga vreodata Premiul Nobel. In anul acela, ca si in toti ceilalti pe care i-a mai trait, candidatura lui a fost contestata de un vechi membru al comitetului de acordare a Premiului Nobel, scriitorul socialist Arthur Lundkvist, un vechi prieten al poetului chilian comunist Pablo Neruda, care primise Premiul Nobel in 1971. Lundkvist ii va explica mai tirziu lui Volodia Teitelboim, unul dintre biografii lui Borges si fost presedinte al Partidului Comunist Chilian, ca nu-l va ierta niciodata pe Borges pentru sprijinul public acordat regimului generalului Pinochet.
In Chile, Borges pare sa fi imbratisat cu inversunare contradictia spre care fusese impins de Peron dupa Revolutia de Eliberare – era un democrat care se declara in favoarea “dictaturii luminate”, a unei elite etice pentru binele unei democratii de durata. Aceasta contradictie perversa este cel mai bine exemplificata de insistenta cu care Borges a apelat la sintagma “spada onoarei” in discursurile tinute in Chile. La Universitatea Chile, scriitorul a declarat ca spada a fost cea care i-a inspirat stramosii sa vina in Chile ca sa lupte pentru independenta Americii de Sud, si tot spada il adusese in Chile, caci spada “scotea Republica Argentina din mlastina”, asa cum facuse cu citiva ani in urma si in Chile. In discursul lui de la Academia Chiliana, Borges chiar a comparat forma alungita a tarii cu “o spada a onoarei” si si-a exprimat preferinta pentru “spada, spada luminoasa” in detrimentul “dinamitei ascunse” a inamicului.
In mod evident, Borges incerca sa salveze o anumita viziune a patriei de amenintarea gherilelor, emotia lui excesiva insa trada o neliniste mai profunda. Raminea credincios spadei onoarei fiindca incerca sa pastreze nu un statut aristocratic, cum facusera mama si bunicile lui, ci o interpretare a sensului vietii lui cistigata cu multa greutate. Caci, daca toti cei ca generalul Videla sau ca generalul Pinochet nu reprezentau elita etica pe care si-o imaginase el, daca “dictatura luminata” nu putea functiona, daca peronismul nu era infrint, Borges putea ramine pentru totdeauna instrainat de realitatea politica a Argentinei, si atunci intregul esafod poetic al vietii lui ar fi inceput sa se prabuseasca: fara speranta de a mai trai experienta Simorghului – acea miraculoasa senzatie a unitatii sinelui si a lumii – si, fara Simorgh, rasaritul peren al Islandei s-ar fi dovedit in cele din urma doar o iluzie.
De aceea, invocarea spadei era, de fapt, un semn al disperarii, caci scriitorul intelesese de mult ca spada onoarei nu reprezenta nici un fel de aparare, cauza era ca si pierduta, iar ridicarea spadei in Chile nu era decit o ultima rezistenta, donquijoteasca, impotriva valului din ce in ce mai mare de intuneric care ameninta sa inabuse frumoasa ordine a sensului pe care il extrasese din sperantel e si visele care ii dominasera viata.
