Zborul celor doua bombardiere B-2 cu care Washington a incercat sa intimideze Coreea de Nord nu a fost ieftin. Fiecare ora de emisie costa 135.000 de dolari, ceea ce aduce factura totala la 5,5 milioane de dolari. Este doar o estimare. Cert este ca Administratia Obama nu avea de gand sa scuteasca nicio cheltuiala. 

Cat de departe pot merge SUA in strategia tensiunii cu vechiul sau inamic din Orientul Indepartat? Poate el sa-si foloseasca avantajul militar impresionant pentru a descuraja dinastia conducatoare a acelei tari de la orice actiune ofensiva? Te-ai gandit vreodata la optiunea unei greve preventive pentru a pune capat regimului Kim? Sunteti constient de costul vietilor umane de ambele parti ale granitei?

Din punct de vedere istoric, SUA nu a avut multe optiuni de a raspunde cu masuri descurajatoare la progresele Coreei de Nord in programul sau nuclear si dezvoltarea rachetelor. Intr-o economie atat de izolata sau cel mult dependenta doar de China, nimic din ceea ce face Washington, inclusiv sanctiunile, nu a reusit sa forteze vointa liderilor de la Phenian.

Pe vremea lui Bill Clinton, SUA pariaza pe negocieri diplomatice si pe promisiuni de colaborare economica. Nu a functionat daca ceea ce s-a cautat a fost sa puna capat unei dusmanii care a inceput in anii 1950. Adevarul este ca in 1994 Coreea de Nord a acceptat sa-si paralizeze programul de productie de plutoniu. Raman indoieli cu privire la faptul ca Kim Jong Il isi va pastra capatul de targ.

In anii reinarmarii in America de Nord a Administratiei George Bush, a aparut un paradox. Limbajul autoritatilor este un zgomot care are prea putin de-a face cu realitatea. Republicanii sunt convinsi ca strategia de negociere a lui Clinton este o greseala. Colin Powell intentioneaza sa continue cu optiunea diplomatica, dar este dezavuat de Bush. „Nu negociem cu raul. L-am invins”, spune vicepresedintele Dick Cheney intr-una dintre acele fraze care se scurg rapid in presa. In ianuarie 2002, George Bush a inclus Coreea de Nord in asa-numita „axa raului”.

Toata acea retorica bellicioasa moare la portile Casei Albe. Prioritatea este Irakul. Mai tarziu, cu Fortele Armate blocate in Irak si Afganistan, orice alta optiune militara este pura fantezie.

Programul nuclear al Coreei de Nord

In octombrie 2002, SUA anunta ca Phenianul a notificat oficial reluarea programului sau secret de arme nucleare. Coreea de Nord neaga, dar la sfarsitul anului acuza SUA ca nu respecta acordul din 1994 si ii expuleaza pe inspectorii Agentiei Internationale pentru Energie Atomica.

In octombrie 2006, Coreea de Nord anunta ca a efectuat primul sau test nuclear, care este primit cu oarecare scepticism de expertii occidentali. In mai 2009 are loc al doilea test, de o putere mult mai mare, iar pe 11 februarie a acestui an, al treilea. Obama decide ca trebuie sa faca ceva.

Nu exista nicio dovada ca oamenii de stiinta nord-coreeni au reusit sa-si miniaturizeze focoasele nucleare astfel incat sa poata fi plasate pe o racheta balistica. Acesta este un fapt important care nu apare intotdeauna in rapoartele despre capacitatile militare ale lui Kim Jong Un. Evident, nici in declaratiile triumfale ale Guvernului sau.

Odata ce Coreea de Nord este in pozitia de a exploda un focos nuclear (cum se face asta este o chestiune foarte diferita), posibilitatea unei escalade militare care merge pana la capat este cel putin posibila teoretic. Ar putea SUA sa ameninte ca vor folosi arma suprema care nu a mai fost folosita din 1945?

Adevarul este ca aceasta ultima solutie a aparut de mult in planurile militare ale Pentagonului. In august 1950, la doar sapte saptamani dupa ce trupele nord-coreene invadeaza Coreea de Sud, armele nucleare sunt alocate teatrului de operatiuni, conform documentelor desecretizate in 2010. In noiembrie, cand armata chineza se angajeaza in lupta pe pamantul nord-coreean si contraofensiva ei provoaca o retragere generala a americanilor, Truman considera din nou utilizarea sa, asa cum se intampla si in aprilie 1951, cu putin timp inainte de ceea ce se crede a fi un alt progres masiv al chinezi. Luni mai tarziu, bombardiere americane zboara deasupra Phenianului si lanseaza proiectile inerte in dovada unui ipotetic atac nuclear.

Generalul Douglas MacArthur a declarat mai tarziu ca are un plan de a arunca intre 30 si 50 de bombe atomice in zona de granita dintre Coreea de Nord si China pentru a bloca efectiv infiltrarea fortelor de la Beijing. Este putin probabil ca Truman sa fi permis un astfel de pas, dar nu se poate nega ca utilizarea armelor nucleare nu a fost niciodata complet exclusa.

Nixon solicita toate optiunile

In 1969, cu Richard Nixon la Casa Alba, nord-coreenii au doborat un avion de recunoastere american deasupra Marii Japoniei. Nixon cere Pentagonului un plan militar de razbunare care sa includa toate optiunile, de la atacuri selective asupra instalatiilor militare cu arme conventionale pana la utilizarea armelor nucleare. Aceasta ultima parte a planului, cu numele de cod Freedom Drop, include optiunea „minima” de lovituri nucleare limitate, cu un numar de victime surprinzator de scazut, pana la un razboi nuclear de distrugere totala a fortelor inamice.

Armata raporteaza ca prima optiune implica utilizarea de bombe de 0,2 pana la 10 kilotone. Al doilea, bombe de la 10 la 70 de kilotone. Bomba de la Hiroshima avea intre 12 si 18 kilotone.

Ca si in cazul altor administratii, Pentagonul ii avertizeaza pe Nixon si Kissinger ca orice, cu exceptia unui atac masiv asupra infrastructurii militare a inamicului, risca sa declanseze o conflagratie generala in intreaga peninsula. Plasarea pretului la un nivel atat de ridicat ajuta la descurajarea politicienilor. De asemenea, reactia URSS si a Chinei este imprevizibila.

In 1975, confruntat cu o noua amenintare nord-coreeana, Gerald Ford confirma oficial pentru prima data ca SUA au arme nucleare desfasurate in Coreea de Sud. „Nu cred ca este inteligent sa testam reactia SUA”, spune el. In 1991, cu Jimmy Carter la presedintie, Washingtonul anunta ca si-a retras deja toate aceste arme, desi Phenianul nu crede.

Asta nu mai este atat de important. B-2-urile (capabile sa transporte si sa lanseze bombe nucleare) au zburat fara oprire in urma cu cateva zile direct de la baza lor din Missouri in Coreea de Sud pentru a arunca proiectile inerte de 2.000 de lire peste un poligon de tragere pe o insula sud-coreeana. Intr-o coincidenta care nu este asa, zborul a avut loc cu ocazia aniversarii scufundarii navei sud-coreene Cheonan in 2010. Seul acuza Phenianul de acel atac in care au murit 46 de marinari.

In cazul in care era necesar sa se transmita un alt mesaj, o escadrila de bombardiere F-22, invizibile radarului, a ajuns deja la Seul pentru a participa la manevre comune intre SUA si Coreea de Sud care nu se vor incheia pana la sfarsitul lunii aprilie. F-22, niciodata folosite in lupta, pot escorta B-2, precum si tinte surpriza in nord. In cateva minute puteau trece granita.

Jocuri de razboi

Intr-un „joc de razboi” organizat in 2005, revista The Atlantic a invitat mai multi fosti oficiali ai Pentagonului si Departamentului de Stat sa-si asume rolul liderilor tarii in fata unui razboi iminent cu Coreea de Nord. Lt. general Thomas McInerney al Fortelor Aeriene, care a preluat functia de secretar al apararii, a fost soimul, omul care credea ca optiunea victoriei nu este doar viabila, ci de la sine inteleasa.

Confruntata cu intrebarea ce sa faca cu Seulul, aflat la 50 de kilometri de granita, intr-o pozitie vadit vulnerabila la atacurile artileriei nord-coreene, Jessica Mathews, care a ocupat functia de director de informatii, si-a ridicat indoielile cu privire la pagubele pe care le va suferi orasul. inainte ca Fortele Aeriene sa poata elimina pozitiile care urmau sa pedepseasca capitala: „Cred ca nu putem proteja Seulul, cel putin in primele 24 de ore de razboi, sau poate in primele 48 de ore”. McInerney nu a fost de acord.

McInerney: „Exista o diferenta intre protejarea Seulului si (limitarea) daunelor pe care le va suferi Seul”.

Mathews: „Sunt 100.000 de americani in Seul, ca sa nu mai vorbim de zece milioane de sud-coreeni”.

McInerney: „Multi oameni vor muri, Jessica. Dar pana la urma vom castiga”.

Mathews: „Cred ca ar trebui sa fim atenti. Trebuie sa protejam Seulul. Daca fiica ei ar locui in Seul, nu cred ca ar crede ca armata americana o poate proteja in primele 24 de ore”.

McInerney: Nu, nu cred. Cred ca avem capacitatea, fie intr-o lovitura preventiva, fie ca raspuns, de a minimiza victimele in Seul”.

Mathews: „Minimizeaza pana la ce nivel? 100.000? 200.000?

McInerney: Cred ca 100.000 sau mai putin.

Este un pret inspaimantator de mare, chiar daca vi se garanteaza victoria.

Ne pregatim acum pentru un razboi dupa desfasurarea B-2, F-22 si B-52? Este greu de crezut ca acelasi Obama care a anuntat ca pune capat unui deceniu de razboi prin inchiderea operatiunilor militare in Irak si Afganistan in 2014 isi va imbarca tara in ceea ce a fost adesea descris drept razboiul care ar putea deveni cel mai sangeros. din 1945.

De asemenea, este adevarat ca multe razboaie au inceput fara ca vreunul dintre principalii adversari sa-l caute de la inceput.

Motivul pentru care nu suntem in pragul macelului este de fapt mai mult politic decat militar.

Soldatii sunt rar aruncati intr-o conflagratie cand se bucura de toate avantajele politice si economice. Riscul ar fi maxim. Beneficiul, foarte putin mai mare decat situatia actuala.

Strategia SUA in Asia este eminamente defensiva. Marea lui provocare este de a controla puterea tot mai mare a Chinei. Nu va avea relatii mai bune cu Japonia, Coreea de Sud, Indonezia si Filipine. Orice iese din scenariul care s-a intamplat in ultimii 40 de ani, de la razboiul din Vietnam, nu poate fi decat in ​​detrimentul intereselor lor. Spre deosebire de Orientul Mijlociu, unde neoconservatorii sustineau ca o schimbare de regim in Irak ar avea un impact dramatic asupra regiunii in favoarea SUA si Israelului (ceea ce pana la urma nu s-a intamplat), in Asia Washingtonul nu are nevoie sa se intample nimic. sa simta ca interesele lor sunt protejate in timp ce asteapta sa afle ce forma va lua rivalitatea lor cu China in urmatoarele decenii.

De asemenea, Beijingul nu doreste sub nicio forma un conflict care sa provoace un potop de refugiati la granita sa de est, destabilizarea politicii sale de crestere economica maxima si sa fie martor la desfasurarea fortelor navale americane la cateva mile de tarmurile sale.

In 1997, o echipa de experti CIA a concluzionat ca regimului nord-coreean mai aveau doar cinci ani pana la prabusire. Phenianul s-a dovedit mult mai rezistent decat acele predictii. Ceea ce din exterior pare a fi simbolul anacronismului sau al inapoierii sale, caci Guvernul este sursa legitimitatii sale, singura coeziune care il mentine in picioare: repetand iar si iar discursul razboiului din 1950, inchiderea randurilor in fata celui extern. inamic, chemarea de a apara singura Coreea autentica.

Asta presupune testarea fiecarui nou presedinte care ajunge la putere la Seul, asa cum se intampla acum, hranind o Armata care probabil absoarbe aproape jumatate din bugetul sau si investind toata propaganda intr-o strategie de tensiune care este motivul ei de a fi intr-o saracire. tara. Si din 2003, ceea ce s-a intamplat in Irak i-a confirmat ideea ca, daca are arme nucleare, nicio tara nu va indrazni sa-l invadeze. Si aceasta este prioritatea tuturor liderilor nord-coreeni din 1953.

Pentru SUA, distrugerea acelei cetati este o intreprindere pe cat de deliranta pentru pret, pe atat de absurda pentru beneficiile slabe. Cine pariaza toti banii sai sa ajunga cu acelasi capital pe care il avea la inceput?