Doi barbați fluturand niște steaguri imense inainteaza in semi-intuneric. Apoi vin ceilalți, cam treizeci, incolonați in șase randuri. Copii, adulți, batrani, femei, barbați. Merg lent, cu o toba atarnata de umar, cu un baț in mana dreapta, batand intr-un ritm halucinant, fara sa se opreasca, perfect coordonați. Picaturi de transpirație le lucesc pe frunți la lumina lunii.

Noi ii urmam, suntem cam doua sute, unii doar pașind, alții dansand intr-un fel de transa bizara, nimeni nu scoate un sunet. Se aud doar tobele. Inaintam incet, parcurgand cateva sute de metri in patruzeci de minute. Apoi totul se oprește la o rascruce. Se aprind focuri pe strada, tobele se pun la incalzit intr-un semi-cerc, lumea se așaza pe asfaltul care inca nu s-a racit dupa zapușeala zilei, cațiva incep o capoeira, chioșcul din colț e luat cu asalt, apa, apa, dupa patruzeci de minute in care corpul ți se mișca fara voia ta ești deshidratat, inca o jumatate de ora și pornește din nou, același ritm care te subjuga, aceeași liniște in care se aud doar tobele, nici nu-ți dai seama cum trece timpul și revii in locul de pornire cand bate miezul nopții.

E duminica in Montevideo pe strada Isla de Flores din cartierul urmașilor sclavilor africani. In fiecare saptamana e la fel. Pe inserate, pe strada pustie, cate un toboșar razleț iese sa repete. Apoi se intuneca, lumea se aduna și se pornește. Nu e nimic organizat, cu voie de la primarie, nu e un spectacol, nu se vand bilete.

E candombe și pur și simplu… se intampla.

Nu știu ce anume m-a impresionat atat de puternic, sa fie acel ceva hipnotic din rapaitul neincetat al tobelor, sa fie o anumita solemnitate pe care nu m-aș fi așteptat sa o intalnesc la o petrecere de strada, sa fie faptul ca nu se sta pe loc, ci se pașeste, se avanseaza, și inaintarea asta e ca un fel de afirmație, e o propoziție, un mesaj. Da, inaintarea e ceva ce m-a frapat, ma așteptam sa se stea in cerc, sa vii, sa arunci o privire peste umarul percuționiștilor și sa dansezi daca vrei, in schimb te obliga sa ii urmezi, sa participi, sa le rostești impreuna cu ei mesajul. Face ca manifestarea sa fie mai degraba o procesiune decat un concert.  

Pentru ca asta e candombele azi – o manifestare a identitații afro-uruguayene. Dar sa fim ințeleși – candombe este un gen muzical. A aparut in secolul XIX in Uruguay, in comunitațile de descendenți ai sclavillor aduși din Africa. Nu e in mod direct o muzica africana. Sclavii din Uruguay proveneau din diferite zone ale Africii centrale și de sud, iar din fuziunea diferitelor tradiții muzicale transportate de pe continentul negru a luat naștere, pe teritoriu sud-american, un nou ritm.

Nu imi propun sa fac in articolul de fața o descriere completa a genului, daca vreți sa aflați mai multe, pe internet exista o mulțime de resurse. Haideți sa vedem, insa, cam care ar fi particularitațile cele mai importante ale acestui tip de muzica.

Palo y mano.

Baț și mana. O toba utilizata pentru candombe nu se bate cu amandoua mainile, nici cu doua bețe, deși asta ar crește rezonanța sunetului. Candombe se bate cu un baț in mana dreapta și o palma goala.
Candombe se canta cu trei tipuri de tobe: chico, toba cea mai mica, piano, cea mai mare și repique, de dimensiuni medii, responsabila cu majoritatea improvizației. Tobele difera intre ele nu doar prin dimensiuni, ci și prin registru și funcții. Combinația celor trei instrumente și a celor doua tipuri de percuționare creeaza un ritm complex, care nu se intalnește la alte genuri muzicale. Un ansamblu de candombe poarta numele de “cuerda”. Intr-o cuerda intra minimum trei persoane (una pentru fiecare tip de toba), iar unele cuerdas mai mari sunt compuse din pana la 100 de muzicieni. Inițial, candombe era o forma de rezistența culturala, era celebrarea unei identitați africane interzise intr-o țara dominata de catre colonizatorii albi. Dar și o modalitate de a comunica cu inaintașii. Candombe inseamna mai mult decat muzica. E o poveste și un mod de expresie dansanta cu personaje tip, a inspirat scriitori și pictori, iar multe din strazile Uruguayului sunt pictate cu murale reprezentand scene de candombe.
In ultimii ani, popularitatea genului a crescut și in afara comunitații afro-uruguayene. Au aparut fuziuni cu alte genuri muzicale, exista candombe folk, candombe rock, noi instrumente au inceput sa fie adaugate. Candombele a evoluat și continua sa fie un gen creativ, proaspat, iar muzicieni talentați ajuta la reinnoirea lui. Pentru toate acestea, in 2009, candombe a fost recunoscut de catre UNESCO ca formand parte din patrimoniul cultural al umanitații.

Ar mai fi multe de spus. Candombe e o lume aparte care exercita o atracție greu de rezistat asupra multora din cei care intra in contact cu ea. In Montevideo, intr-o noapte calduroasa de ianuarie, am inteles și de ce.

La cateva zile dupa acea duminica plecasem deja spre plajele din nordul Uruguayului. Eram la Punta del Diablo, un loc relaxat, cu cabane de lemn și fara strazi pavate, se sarbatorea zeița africana Iemanja. In noapte, plaja intunecata era presarata cu gropi in nisip in care licareau lumanari. S-au adunat opt tobe, douazeci de curioși și, dintr-o data… s-a intamplat. Același ritm, aceeași procesiune. Aceeași tacere. Doar zgomotul valurilor izbindu-se de țarm se auzea in fundal.