Cineva a spus ca o calatorie este un lucru serios pentru persoanele frivole si un lucru frivol pentru persoanele serioase. Cred ca este o buna parte de adevar in acest cuvant de spirit. Pentru ca o calatorie te invata fara voie o suma de lucruri; si nu numai acela care stie deja foarte mult – si este deci destul de trist ca sa fie si serios – isi poate ingadui sa nu invete nimic calatorind, ci sa se odihneasca numai.
O calatorie este, intotdeauna, o invitatie la gandire. Se gandeste mult mai viu, mai intens si mai spontan calatorind decat in cele mai concentrate ceasuri de biblioteca. Voiajul descopera antene noi spiritului de observatie, potenteaza interesul pentru lumea exterioara si in acelasi timp usureaza reculegerea, anima viata interioara. Un scriitor tanar se intreba: “Cele mai active ceasuri interioare nu le-ati petrecut la o fereastra de tren?” Este intr-adevar o experienta bine cunoscuta de oricine a trecut cel putin odata granitele provinciei sau tarii sale – aceasta concentrare fireasca si placuta pe care o capeti la o fereastra de tren.
O calatorie deschide feresti pretutindeni si in afara si inlauntrul tau. Altfel cunosti oamenii calatorind si altfel ii cunosti in celelalte zile. Intalnirea oamenilor si peisagiilor straine te sileste sa gandesti proaspat, fara formule si judecati stereotipe. O calatorie stimuleaza toate facultatile interioare: te face mai atent la viata din jurul tau, mai generos, mai increzator in oameni. Stimularea pe care ti-o aduce firesc schimbarea decorului are o covarsitoare influenta in cunoasterea si raporturile tale cu oamenii. Nicaieri nu inveti sa cunosti mai adanc si mai limpede oamenii decat intr-o calatorie. S-ar spune ca esti investit atunci cu un dar de ghicire cu o facultate de a descoperi adevarurile si sufletele – dar pe care viata de toate zilele intr-un oras – unul si acelasi – il uzezaza si il anihileaza.
Acelasi scriitor tanar din care am citat mai sus o fraza, si care este d-l Mihail Sebastian, precizeaza foarte just in ceea ce consta secretul acesta al calatoriilor de a cunoaste oameni. “In lumea ta de totdeauna esti condamnat la un fel de insensibilitate cronica, ce se datoreaza nu unei deficiente specifice tie, ci unei legi care te obliga ca lucrurile pe cari le vezi prea des, sa nu le mai vezi deloc. S-ar putea ca in jurul tau sa abunde figuri interesante, sa se grupeze tragedii si farse, sa se pregateasca lucruri mari – si pe langa toate acestea tu sa treci impenetrabil, cu simturile ingropate, cu vederea insuficienta, cu fantezia opaca. Si ajunge o schimbare de meridian, doua zile de drum de fier, constiinta ca esti singur, pentru ca brusc, ca dupa declansarea unui accelerator intim, viata sa se coloreze in jurul tau, zilele sa treaca febrile, oamenii sa devina patetici si tu sa domnesti circular peste o imparatie vizuala si psihologica, pe care altfel n-ai fi descoperit-o niciodata”
Lucrurile acestea se pot verifica cetind cartile da calatorie, scrise de obicei de oameni cari nu sunt scriitori. Descoperi in ele mai multa umanitate si mai dramatica viata decat in cele mai ilustre romane. Calatoria te ajuta sa iesi din tine, te sileste chiar la aceasta si atunci fara indoiala ca privesti cu alti ochi viata din jurul tau si altfel intelegi oamenii. Un calator este mai caritabil, mai generos, mai intelegator si in adancul lui, mai optimist decat un sedentar. Oamenii care calatoresc mult sunt mai feriti de cele mai grave pacate ale civilizatiei noastre: dogmatismul, opacitatea, ingustimea. Numai calatorind mult, adica intalnind si cunoscand oameni pe cari altminteri nu i-ai fi intalnit sau nu te-ar fi interesat niciodata – numai calatorind te poti dezbara de dogmatismul acela sterp, de rigurozitatea si siguranta oarba cu care judeci pana atunci lumea si oamenii.
In privinta aceasta, cartea unui tanar si distins publicist roman, Homo Americanus, de d. Petru Comarnescu -este un document autentic si o justificare a celor spuse de noi pana acum. In prefata cartii sale, d.Comarnescu staruie asupra valorii de cunoastere a calatoriior; D-sa incearca o introducere la filozofia culturii pornind de la documentele omenesti relevate prin calatorii. E inutil sa mai staruim asupra deosebirii dintre o cunoastere abstracta, livresca, de cabinet si de laborator – si o cunoastere concreta directa, surprinsa din insasi realitatea vie. Toata problema sta in felul sub care se intelege aceasta “cunoastere concreta si vie“. O simpla si superficiala calatorie, desi isi are calitatile ei de higiena sufleteasca, nu ajuta mult la cunoasterea oamenilor si intelegerea culturilor, cunoastere care conduce chiar la intelegerea suprema a omului. O calatorie, dupa cum bine noteaza D-l Comanescu nu este numai comunicatie. “Comunicatia – scrie D-sa – poate in cazul cel mai bun, ucide plictiseala, dar nu poate starpi prejudecatile, resentimentele si capriciile cu care oamenii si, in general intelectualii, judeca popoarele si culturile.”
Este nevoie si de altceva, si acel altceva este tocmai capacitatea de cumpanire, de analiza obiectiva si larga a oamenilor pe care ii intalnesti in drum. Nimic mai fatal decat o calatorie care porneste de acasa cu ideile gata facute asupra tarilor pe care le va vizita, asupra oamenilor pe care se asteapta sa-i intalneasca.
Inveti calatorind, si inveti mult, numai daca renunti la ideile facute, la prejudecatile si superstitiile cu cari ai plecat. In acest caz calatoria este cea mai buna higiena mentala, si cea mai autentica primenire a sufletului. Stand pe loc, avand aceleasi program, intalnind aceeasi oameni, vazand aceleasi strazi, cetind aceleasi ziare – intelegerea se uzeaza, simpatia si curiozitatea se mediocrizeaza, spiritul critic se osifica. Incepi sa judeci lumea printr-un singur criteriu, sau incepi sa te dezinteresezi de ea si sa n-o mai judeci deloc. O calatorie promoveaza interesul intim pentru oameni si pentru cultura, reimprospateaza spiritul critic, potenteaza atentia la viata din jur. Si in cursul acestei bai spirituale, dogmele cad, prejudecatile dispar, siguranta de mai inainte – ca stii totul si intelegi tot, siguranta care conduce lent la moartea spirituala incepe sa se clatine.
Si te intorci cu o noua cunoastere, mai generala, mai vie si mai reala.
Ceea ce este minunat in puterea calatoriei este faptul ca tot prin ea poti fugi de oamenii pe cari i-ai cunoscut si i-ai inteles prin ea. Sunt calatorii astfel facute incat sa nu intalnesit sau sa ti se para ca nu intalnesti oameni. Sunt adevarate evadari din umanitate, din civilizatie, din cultura. Si prin ele inveti tot atat de mult si tot atat de viu, de concret, ca si prin calatoria pentru oameni.
Acum, in toiul acestei veri, nu stiu daca pasagiul pe care il voi ceti indata nu pretuieste mai mult decat una din acele bine docmentate si fascinante invitatii la calatorii printre Oameni. Este un pasagiu pe care il extrag din cartea unui pictor american Rockwell Kent, carte intitulata “Salbaticie” si care cuprinde jurnalul unei singuratati de sase luni in Alaska. Ascultati: “Plecati, tinerilor, ca sa ajungeti intelepti si fiind intelepti sa ramaneti tineri; plecati nu spre Apus nici Rasarit, nici spre Nord, nici spre Sud, ci oriunde nu sunt oameni.
Pentru ca fiecare dintre noi avem nevoie profunda, sa ne mentinem in ceea ce ne este esential; sa pastram de la Dumnezeu pogorata omenie din noi impotriva fortelor zilei in care traim – sa fim mai putin produsele unei culturi si mai mult creatorii ei. Acolo, in acea salbaticie atat de mult neschimbata incat poate a vazut sute de culturi inflorind si pierind, acolo trebuie sa intelegeti – trebuie – ca ceea ce esti tu, ceea ce simte si se inspaimanta si ii e foame se exalta in tine, e tot atat de vechi ca si salbaticia, bogata ca si salbaticia si infratita cu ea”…
Nu trebuie sa uitam ca exista si o foarte pretioasa calatorie, acea catrea sufletul nostru, catre noi insine. Calatoria pe care o facem in singuratate.
